SCAUN MAGIC HOME

Părinții copiilor bolnavi de cancer locuiesc pe un scaun. Nu sunt multe de spus. Am văzut campania, și am ajutat un pic. La fel ca mulți alții. Eu am trișat. Toată ziua până la momentul intrării în tură, am ascultat muzică veselă, m-am văzut cu prietenii, am dat o tură prin oraș, am râs din tot sufletul. Orice numai să nu mă gândesc.

În capul meu îmi construiam vesta antilonț. Nu a funcționat cum mă așteptam. De mers a mers….

Am intrat. Înăuntru, cu lacrimi pe obraji, era Mariana. Am luat-o în brațe și a plecat. Atunci am înțeles că vesta mea antiglonț construită peste zi o să funcționeze. În alt fel. Nu o să mă dau deștept și nu voi spune că am fost în locul părinților. Nu am putut simți ce simt ei. Nu ai cum. Pentru ei e de un milion de ori mai greu. Mie mi-a fost ușor.

Când ai un copil bolnav de cancer, câțiva te vor ajuta, alții vor fi lângă tine, alții te vor sprijini. Dar la un moment dat se va întâmpla același lucru. Te vor lua în brațe, și VOR PLECA. Iar tu rămâi.

Am tras aer în piept și m-am așezat pe scaun.

Mi-am propus să nu mă las afectat. Eu nu am nici o problemă. De ce aș fi afectat? Sunt aici să ajut, nu să mă bocesc. Pe pat erau câteva cărți și un caiet în care cei dinainte mea așternuseră gânduri. Am început să îl răsfoiesc. După câteva minute am început să dau foile doar cu dreapta pentru că inconștient mâna stângă mi s-a lipit de pat.

Din când în când prin fața geamului treceau oameni. Spre baruri. E sâmbătă noaptea, nu poți să îi blamezi. Și limuzine. Dincolo de geam e viață. Iar eu eram singur pe un scaun. Ca un părinte care are un copil bolnav de cancer. Cu sufletul expus. Că poate vede cineva. Și poate o să îi pese.

Mie mi-a fost ușor. O oră. Fără nici o miză. Cu niște ursuleți pe un pat de spital. Nu cu un copil. Cu soluții și planuri după ora aceasta. Nu cu disperare si deznădejde. Mie mi-a fost ușor. Pentru că a venit cineva. M-a luat în brațe. Și am facut ce facem toți.

Am plecat.

Scaun Magic Home