TEMERI

Postat pe 22 Oct, 2012 in Ganduri | 1 comentariu

Tuturor ne este frică.

Și avem temeri. Intemeiate sau nu, le avem. Ne urmaresc la tot pasul, le uram le indragim, dar sunt acolo.
Scapi de unele, si apar altele. Eu cred ca temerile acestea au un scop. Sunt semnale, pe care daca le-am interpreta, am ajunge in unele cazuri sa ne bucuram de ele.

Se spune ca sunt doua feluri de motociclisti: care au cazut, si care nu au cazut. Inca!
Eu fac parte din a doua categorie. Chiar daca ma dau cu Haimanaua sau predecesoarele ei de ceva ani, nu mi s-a intamplat sa iau f’o tranta. Asta daca nu pun la socoteala prostiile de genul – scapat mobra la semafor pe jos, descalecat si uitat sa ii pun cricul…etc. Acelea chiar nu se pun. Prin cazatura intelegem cazatura hotarata. Si inauntrul meu exista frica pentru prima cazatura care va fi. Caci va fi! Dar asta nu ma opreste sa incalec. Nici sa aleg drumul virajat celui drept. Pentru ca daca o frica ma va opri sa fac ceva ce imi place, am o problema.

Vreau sa imi port frica aia in rucsac, ca pe un bagaj necesar si insuficient. Trebuie sa o simt. Vreau sa o simt! Imi ascute simturile, si ma face sa ignor prietenul imaginar de pe umarul drept, care se intuziasmeaza cand iau o curba si imi urla in urechi „da-i mai tareeee”! Ma ajuta! Imi pune in fata ochilor instant un pat de spital, cu medici mai mult sau mai putin interesati de soarta mea, faptul ca nu exista un portal limpede pentru donatorii de organe si asa mai departe.
E buna frica asta a mea de prima cazatura ce va sa fie.

Am vorbit in articolul anterior despre emotii. Si am un comentariu acolo:
Eu „dansez” de vreo doi ani (adica ma duc din cand in cand la lectii) si pana acum n-am avut curaj sa fac un cabeceo la milonga. N-am trecut de emotia aceea mai putin frumoasa de care povestesti ca sa am acces la toate celelalte emotii frumoase”

Emotia aceea mai putin frumoasa este de fapt o temere.

Este o frica de ceva. Ajunge doar sa intelegi de ce anume iti este frica, si o sa ajungi fara sa stii cum si cand, sa iti transformi temerea aceea in ceva constructiv.
Eu am fost la milonga trei luni si nu am invitat pe nimeni. Mergeam la vestiar, imi puneam regulamentar pantofii, apoi ma asezam linistit pe un scaun. Si dansam asa pe scaun vreme de 4-5 ore dupa care ma duceam la vestiar schimbam pantofii si plecam linistit acasa. Nu imi veneau colegele de la incepatori la milonga si nu aveam curaj sa invit partenere avansate. Intreaga poveste o sa vina intr-un alt articol.

Revenind…si acum imi este teama cand invit pe cineva. Nu conteaza metoda, crede-ma „anonimule”. Cabeceo sau nu frica e acolo. Este frica de primul refuz. O stiu, o port cu mine, stiu ca la un moment dat o sa fiu refuzat. E parte din joc! Si cand inteleg asta incep sa zambesc. Si cand invit o partenera la dans sunt pregatit pentru refuz. De fapt o mare parte din timp, plecam cu ideea ca voi fi refuzat. Si cand mi se accepta invitatia era ca un roller coaster! Ca ma bucuram in prima faza normal! Dupa primele secunde insa toata bucuria se ducea in genunchi care incepeau sa imi bata in teava – „aloo domnu! da’ noi de ce suntem din cauciuc?”
Veneau celelalte emotii calari mancand pamantul! Si din inaltul bucuriei ma prabuseam in genunea temerilor.
Important este sa gasesti metoda rapida sa iesi de acolo.
O sa poti sa iesi rapid cand nu o sa mai gandesti atat de mult tangoul.

Si cand o sa poti sa te lasi prada bucuriei de a il trai!

1 comentariu

  1. Multumesc, Ovidiu. O alinti frumos – „temere”. Da, frate, e FRICA ! De refuz, de a nu performa corespunzator, de comentariile ulterioare ale fetei …

    Cel putin de frica de cazatura am scapat. Frana brusca pe bolovani, fieratania pe picior, tije, suruburi in picior, ghips pe deasupra. 🙁

    Sunt relaxat. Timpul le va rezolva pe toate. Important e sa perseveram in lucrurile care ne aduc satisfactii.

Lasa un comentariu la Anonymous Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată.