Dacă nu ai ce pune pe masă, prea puțin îți pasă unde arunci o hărtie.
A fost odată un sculptor. Se pricepea bine și era foarte sârguincios și dedicat muncii. A săpat în piatră ceva vreme prin țara lui, ca mai apoi artistul din el să îl îndemne către meleaguri streine. A stat la o masă tăcut și s-a gândit bine înainte. La începutul lumii, Și precum o pasăre în văzduh și-a luat dalta în băț și dus a fost.
Și a cerut ăsta mic pietrei tot ce îi trecea lui prin minte. Și piatra în cumințenia ei i-a dat. Dar a rămas in Francia că îi plăcea lui mai bine acolo. Sau aveau ăia chietroaie mai acătării. În răstimp acasă la el mai marii îl cam beșteleau. Că ce ce face el e de căcat, că nu știe cu ciocanu’, mizerii din astea căci și atunci erau hateri proști. Noroc că nu aveau internet și nu îi vedeam.
Costică (căci așa îi vom spune) a stat și s-a gândit cu mintea lui și pentru că era un om bun a zis că să facă o faptă bună. Și trimite vorbă acasă cum că ar vrea să doneze f’o 200 de cataroaie din alea de le facuse el. Da’ fârtații lui de acasă i-au dat cu bukkake că pe ei nu îi interesa. Și cum ăștia „deștepți” erau niște oameni cunoscuți în urbe așa a rămas, adică meri la dracu’ nu ne interesează.
După care se ocupă totuși un ministru să cumpere o chietricică.
Asta de acu’ e mărul discordiei și cică e cumințenia pământului. Și povestea spune că au și reușit. Doar că în cumințenia și dulcele stil românesc au făcut o treabă de mântuială. Că aia de avea pietroiu’ au zis că nu e bine cu actele, că le lipsește chitanța și că oricum românii sunt de hăndel și au luat piatra înapoi cu judecată dreaptă.
Totul era bine în țară. Spitalele erau ultramoderne, aveam autostrăzi suspendate peste alte autostrăzi, aveam așa de multe autostrăzi că desființaserăm drumurile naționale că nu aveam loc de ele, școala era moca, statul plătea pensii supradimensionate, și fântâna de la Universitate șiroia (în zilele de luni) busuioacă de Bohotin. Nu mai era nici un copil de adoptat, uvrierii de la acele instituții au fost arondați la spitale că nu mai aveau de muncă, puțea câmpiile de eoliene și începuseră rușii să se roage de noi să le vindem gaz scump.
Așa ca vin tâmpiții noștri aleși cu un proiect nou. Se chema kilometrul zero al României. Vroiau ei să fie acolo ca un fel de punct unde începe prostia. Asta…România. Și pentru că erau ca o coloană infinită de prostie nu aveau nici o idee despre cum trebuie să arate. Au chemat sfetnici și logofăți să îi ajute. Și s-a găsit unu’ care să spună – hai să fie o piatră. Bine bine dar de unde luăm o piatra??? Că ale noastre toate sunt deja programate fie pentru autostrăzi, fie pentru spitale sau școli! Nu avem cum să ne lipsim de nici una!
PRIMUL ȚIPĂT A FOST – SĂ CUMPĂRĂM UNA !
Au căutat în toate țările, însă curvele dracului invidioase pe noi că ne merge așa de bine nu au vrut să ne dea. S-a găsit unele care să vrea să ne pupe pe portofel dându-ne în schimb cumințenia aia. Cum necum s-a ajuns la o sumă de 11 milioane de euro. Din care boii bălții aveau doar 5. Românii au un orgoliu exacerbat iar ei vroiau o victorie. Așa că s-au gândit ei că și așa în țară merge totul bine, sa ceară banii de la oameni.
Oamenii însă fiind bogați își schimbă atitudinea față de donații. Și românii chiar dacă erau putred de bogați nu au vrut să doneze. Desigur că acest refuz nu însemna nimic pentru cretinii din guvern, pentru că oricum vor lua ei de la buget și o vor cumpăra. Pentru că sunt obligați de contract.
Așa spune povestea că până la urmă românii în cumințenia lor vor avea kilometrul zero al prostiei, marcat de un cataroi foarte frumos dar foarte scump.
Mai bine cumparau asta….
Ovidiu Enache Tanguero