Casnice

DIBACI

Postat in Casnice | 1 comentariu

In perioada in care am lucrat in radio am avut parte de o intamplare haioasa. A sunat telefonul in redactie la un moment dat, am raspuns:
– radio…..buna ziua
– alo! noi suntem doi dibaci!
Evident obisnuit cu glumizdele de genul asta i-am urat sa dibaceasca fericit o mie de ani in pace si am inchis.
Numa ca omu…insistent. A sunat din nou.
– radio…..buna ziua (din nou)
– alo! noi suntem doi dibaci! (din nou!!!!)
– bine dom’le si ce dibaciti voi acolosha?
– nu intelegi domnule? noi suntem doi dibaci!
I-am urat ca mai inainte si am inchis nu inainte sa ii transmit salutari mamei sale. La al treilea apel am inteles ce vroia dibaciu….
– Domnule daca mai inchizi telefonul te bag in mata! Noi suntem FIRMA „DOI DIBACI” si vrem sa ne facem reclama la matale…
2 ore mai tarziu faceam cunostinta cu dibacii – de altminteri cea mai mare firma de distribuire vin din judet….

Acum mi-am adus aminte de intamplarea asta cand am descoperit cat sunt de dibaci. Eu da.
Cei care ma cunosc stiu ca am vesta de piele cu mine mereu. Ei bine unul dintre buzunare a cedat. Respectiv cel in care imi tin telefonul. Cum nu puteam sa merg multa vreme cu un buzunar dezafectat m-am apucat de restaurare.

Primul lucru: cautam scule: ac, ata, patent, ciocan, nicovala.
Radeti ca narozii….chiar aveam nevoie de sculele astea pentru ca trebuia sa cos si o bucata de piele.
Am asezat nicovala (o bucata de material textil mai gros dar asa ii zic eu nicovala) pe canapea.
Vesta deasupra. Mi-am pus ochelarii de protectie si sumecandu-mi manecile m-am apucat cu o precizie de mare chirurg de operatiune.
Am pozitionat acul perfect dupa care i-am aplicat o lovitura usoara de ciocan. Precisa si scurta. Am facut doi pasi in spate ca sa imi admir opera. Arata bine. Pun mana pe patent si apuc usor varfu acului care abia se itzea din partea cealalta a obiectului de restaurat. Trag spre mine cu o miscare rectilinie si uniform accelerata.

Evident ca in momentul in care urechea acului a scapat de presiunea pieii prin care cu greu isi croia drum, mana mea a plecat ca din pusca inarmata cu un patent ce  tinea ferm un ac….
Acum moartea aia tatuata  pe mana mea stanga are o gaura intr-un ochi….iar degetul meu mic de la piciorul stang a invatat cum e sa amortizeze caderea unui patent.
Nu-i nimic din greseli invatam. Ciocan – lovitura, patent – apucam acul tragem si nu ne mai intepam de data aceasta! Dupa 5 minute de facut asta incontinuu, mintea imi zburda pe campii cu pletele despletite si ma intrebam de ce dracu nu m-am facut croitor ca la cat sunt de bun mi s-ar fi dus vestea. Si mainile imi mergeau in timpul asta ca croitorasului cel viteaz din povestea cu acelasi nume.

Termin si imi admir opera. Incredibil. Si cu asa putine peripetii!
Bah chiar sunt dibaci!! (asta era legatura cu povestirea de la inceputul articolului v-ati prins?)

Acum caut o foarfeca.
Ca tre sa descos vesta de canapea, futu-i ceapa…..

Citeste mai mult