AVATAR
Se fura niscai idee din Matrix – ne adormim aici si ne trezim dincolo numa ca mai mare si mai albastru. Si barbatii fara organe sexuale (ati vazut voi vreo protuberanta sub carpa aia de o tineau in fata ciucurelului?) si femeile cu cur rotund toate trase la indigo si fara de tzatze.
Fata aia pe de alta parte (ca orice romanca proasta) se indragosteste de STRAIN ca deh, poate ajunge si ea in Germania si traieste mai bine decat in zloata de acasa. Poate isi ia un sutien cu burete de la Secretul Victoriei sa isi puna bubele in evidenta.
Si proasta incepe sa il invete pe albastrelul strainez cum e treaba pe la ei. Si i-a aratat ca au cai cu 6 picioare, si rinoceri mai mari decat ai nostri si tot cu 6 picioare, si cum sa alergi prin copaci.
Trece o vreme si tampitul de albastrel trece toate testele si isi achizitioneaza si el un pasaroi din ala.
Faza cea mai misto in film e cea in care albastrelul renegat se intoarce la trib, si tre sa ii impresioneze, ca aia sa il recunoasca de lider. Deci? Se duce cu pasarelul lui si isi achizitioneaza un pasarel mai mare. Asa cam de doua trei ori mai mare si rosuuuu nevoie mare.
Si apare la trib exact cand e toata lumea de fata cu o expresie si niste miscari care s-ar traduce foarte usor ca: „ia ziceti ma fraierilor! Uite ce motor mi-am luat. E de 1600cmc nu ca ale voastre de 800! Aaaa? Ce mai ziceti acuma looserilor? Zi ma care mai e ca mine?”
Se omoara se impusca. Albastrelul renunta la cetatenia Germana si ramane in cacatul de Romania da are o muiere buna mar cu cur rotund si tzatze mici.
Gata
Citeste mai multDISCRIMINARE
Bah eu sunt de parere ca barbatii sunt discriminati! Pai intri in magazin la Urinii si ce vezi? Un etaj cu magazine pentru femei. Si unu pentru barbati o sa ziceti! Ei na? Pai la ala de barbati sunt doua magazine mari si late pentru noi! Restul sunt magazine de unde barbatii SA CUMPERE PENTRU FEMEI. Pe noi nu ne lasa nimeni in intersectie sa trecem nu? Da pe o blonda? O lasa toata lumea.
Daca fac pana se opreste o femeie sa imi dea o mana de ajutor? Se opreste cineva? Nu.
La benzinarie sare pecoistul ala sa imi faca plinu? Nu.
Imi cara cineva sacii de ciment la masina de la depozit? Nu.
Daca sofez un jeep se uita cineva la mine sa spuna „ce ai facut tu curva dracu pentru masina aia?”
Nu din nou….
Acuma as fi tentatn sa spun in sfarsit uite ca mai sunt persoane care se gandesc din cand in cand si la noi. Iaca a fost inventat mouse-ul pentru masculi. Dar nu e asa. Acest mouse a fost inventat ca NOI sa invatam cum sa facem sa le placa LOR. Discriminare iarasi….
Io-te mouse-ul
IPOCRIZIE
Cei care ma cunosc stiu ca am un limbaj sa ii spunem colorat. In sensul ca nu ma cenzurez foarte mult. Cu toate acestea exprimarea mea deranjeaza pe cate unii care au nasul de ceara sau principii stricte despre eticheta. Urmaresc de ceva vreme un blog. Nu il cunosc pe autor (autoare) insa scrie niste mascari acolo mamaaaaa. Dupa ce le citesti ai dou variante: ori vomiti ori ti se face de sex.
Sa dam Cezarului ce e al lui – scrie genial. Are cap, are coada, are de toate. Si transmite treburi. Are ceva de zis si zice. In felul lui. Da macar nu are scrieri insipide si ipocrite gen „ah eu sunt o ingenua, buna mar, tzatze mari, cur obraznic si scriu aici despre nefericirea mea da pe cuvant daca ma uit dupa cineva cu care sa fac sex”. Am mai zis eu undeva ca sunt satul de persoanele astea care (chipurile) se inrosesc cand aud strecurat intr-o discutie unul din organele de reproducere si producere a placerilor, dar cand ajung la coltz si-o indeasa cu doua maini.
Asa cum spuneam blogul ala e chiar foarte misto daca esti dispus la o lectura dureros de sincera. Ei bine sunt mai bine de 40 de persoane interesate de acel blog (adicatelea citesc in fiecare zi articolele). Foarte multe dintre persoanele astea sunt muieri. Daca sunt interesate le place nu? Ma intreb cate din ele au experimentat vreodata ce scrie in blogul ala sau s-au exprimat vreodata asa. Asta e un alt soi de ipocrizie. Ascuns in spatele pixelilor poti sa te dai interesat de un blog cu vulgaritati dar cand iesi pe strada sau la munca…..mamaaaaa ce demoazela suntem noi….mandra si cuminte nevoie mare.
Nu zic nu, se intampla si invers. Ne dam cu totii drept modele, culturisti, genii IT cand suntem acasa. Si cand o sa iesim pe strada o sa ne injuram ca la usa cortului in trafic sau o sa blocam intersectiile ca niste tarani ce suntem de fapt. Te holbezi ca boul in tzeava la o poza minunata a unei tipe cu care esti pe chat si cand te duci sa te intalnesti cu ea vezi ca e pitica (nu are 1.70), grasa (nu are 50 kg), si are si un neg mare pe fatza supradimensionata din cauza calvitiei.
Cum spune Uanabi Uanabi ” e o lume plina de oameni”
Citeste mai multINDIA
Am fost zilele trecute intr-o zona mai intunecata a Bucurestiului. Rahova. Am luat un taxi pana acolo ca habar nu aveam unde dracu e strada Oltului. Soferul – fost lautar acum se apucase de taximetrie ca e batran si nu se mai cauta in muzica asta decat tinerei. I-am dat dreptate instant. Pai sa ne gandim – Adrian copilul merveilleux avea f’o 20 de ani cand ziceau ei facandu-i reclama „uite frate copil de 7ani ce bin canta”. O lume plina de nani care se dau copii ca sa ii aclame publicul si sa le dea bani. Oricum soferul meu nu canta manele ci lautareasca. Drept pentru care cei din bransa spuneau ca e invechit. Maria Tanase, Doru Siminica – auzi colo invechiti! Ma rog!
Atunci mi-am dat seama despre diferenta majora dintre manelisti si lautari. Lautarii canta despre tine iar manelistii despre ei. Partea cea mai amuzanta e ca nu realizeaza nici unul din gorobetii care dau bani la manelisti ca dau bani ca aia sa se laude.Pai hai sa facem analiza pe text: AM valoare, sa moara dusmanii MEI, AM femei, AM bani.
Lautarul iti canta tie de inima albastra sau de bucurie. Stiti voi muzica din aia de bataie cu scaunele la 4 dimineata. Pai ia sa ma duc eu in restaurant si sa vina manelistu sa imi cante ca are valoare cand mie taman ce mi s-a redus salariu! Sau ca el are femei si pe mine taman ce m-a lasat! Sau ca el are mercedes si eu am tramvai 41! Nu ii sparg capu instant?
La piata Rahova lautarul meu a zis „nu va suparati dar mai departe nu intru…mergeti in directia aia…” Mamaaaa mi-am zis in gand ca nu e a buna. Am pornit pe jos dar eram incordat ca unu care a fost luat cu forta de pe wc. Indieni peste tot, pe sus pe jos, manele date tare in strada, masini luxoase si fuste inflorate. Ma uitam cu toti ochii in toate partile. Ma si gandeam ca la cat sunt de stresat daca ma intreaba unu
– nenea cat e ceasu?
intai ii dau una il intind pe jos si abia apoi procesez intrebarea
– ah….cat e ceasu….
Misto zona oricum.
Citeste mai multDespre uimitoarele aventuri ale lui Leonard Margaritarescu in slujba lui OTMoceanu – II
Renunţă la lupta interioară cu uşurinţa cu care scuturi un muc şi reveni la sentimente mai bune.
– Şefu’, le-am adus, e-n dubă, zise cu convingere şi pe măsură ce ducea această rostire la bun sfârşit observă, totuşi, că domnul Moceanu nu prea era singur.
O prezenţă feminină. La magazin, printre sticlele murdare şi triste, de goale, normal, exact lângă rafturile unde ochise un plic de nes, trona oarecum, pentru că stătea pe scăunelul de muls, o duduie.
– Săru’mâna, să mă scuzaţi, nu v-am observat…
Nu ştiu cum să continue, mai ales că privirea şefului, cu care se intersectase în timp ce-şi aranja cochet şapca cea nouă, avea un chelcheşoz care nu-i plăcu excesiv.
– Săru’mâna, săru’mâna, îl maimuţări domnul Moceanu, pune, mă mâna şi gândeşte-te unde punem lăzile, că vrea să le vadă şi domnişoara Pecu. Domnişoară, i se adresă şeful cu terifiant de mult respect, dacă doriţi să le aducem aici, mai bine mergem în spate, e mai discret acolo, aici năvălesc ca acu’ muncitorii de la combinat şi-i zi de leafă – nu mai scăpăm de ei până dimineaţă.
În timpul ăsta Mărgăritărescu nu se simţi nici măcar stingher, ocupat fiind să studieze, cu o căutătură care lui îi părea fatală şi care din afară părea, de fapt nu părea, chiar era, măgulitor de exoftalmică, pe duduia.
Era bine duduia. Baticul elegant atenua finuţ strălucirea buzelor roşii pe care le asocie imediat cu scânteile şarjei de la combinat, aia din tura de noapte, în care lucrau în acord şi pocneau cuptoarele. Sub halatul ponosit („muncitoare, fata! ori e de-a noastră şi nu s-arată, ori şefu’ se dedă la ‘mneaei…”) ghiceai o existenţă tumultoasă şi fremătătoare, iar din cizmele regulamentare de cauciuc izbucnea o pereche de bunuri de larg consum de-ţi era mai mare dragul să le mângâi cu privirea hămesită.
– Mărgăritărescule, te duci? punctă Domoceanu cu blândeţe, lucru neobişnuit la un şef aşa mare.
– Am zburat, şefu’, am zburat, acu’ le reped încoace.
*************************
Nea Achim zăcea de vreo trei zile de durere şi suferinţă, dar destul de lefter, îmbătându-să el mangă cu prilejul zilei de salar. Avusese timp berechet. Şi se luase şi c-o precupeaţă, cu singura precupeaţă, c-aşa-i zicea el fetei lu’ Precup ăl bătrân, cunoscută în mediul de reşedinţă ca fiind o sugativă de mare respiraţie.
Dăduseră gata rezervele operative de secărică ale lu’ Moceanu, că ăstuia-i picase cu tronc, ce tronc, hodoronc-tronc, una de pe la oraş, Smaranda Pecu, parcă. Şi dacă nu
s-a îngrijit Moceanu despre dânşii, ca un ţiitor de magazin sătesc cu lejere veleităţi alcoolice ce să afla, s-au orientat ei, sărăcuţii, degrabă-degrabă, că era rost de pileală moca.
Se ridică nea Achim. Se propti bine pe cele două picioare înşosetate gros. Scuipă nea Achim ce-adunase de cu seară prin gât şi emise gâjâit o cogitaţiune de esenţă:
– Uite, dacă beau, aşa-mi trebe…’tu-ţ’ a norului mă-tii. Şi se opri urmărind vexat, cu mâinile pe genunchi şi cu capul uşor întors spre draperie, adus de spate, de ani şi de greaţă, cum flegma se zbenguie veselă pe halatul de baie al precupeţei, exact unde cu câtăva vreme în urmă bagase spaima-n ciocoii femeii.
– Hâu, hâu, baba-n grâu, tu de unde-ai mai apărut, piază rea?
– Nemernicule, atâta te duce memeaca să esprimi? Bou’ bălţii, iar eşti în şosete pe linoleu!!!
– Eartă-mă că nu ştiu ce fac. Şi lasă-mă-n durerile mele, nu mai mă omorî cu prostiile astea! Nu vezi că mi-e rău?
Precupeaţa se mai înmuie.
– Mă belitule, mişcă-ţi trupu’ de amant părăsit în bucătărie, că se răceşte belfastu’…Dacă mai ai viaţă-n tine şi sânge-n veoză, vezi că dup-aia te-aşteaptă nen’tu Moceanu la sfat, la găzăria aia a lui.
OTMOCEANU
ce o sa cititi mai jos e primul episod din romanul foileton „Despre uimitoarele aventuri ale lui Leonard Margaritarescu in slujba OTMoceanu”.
Sunt postate la rubrica – El Guapo – el fiind autoru.
Strănută zgomotos şi se uită la pantofii răspingeliţi cu o mirare blajină. „Bă, boilor..!” îi trecu prin minte şi râse, gândindu-se că, uite, replica asta merge la fix cu momentul ăsta scurt, ca dintr-un film al vieţii lui tumultoase.
În cameră, printre cărţi, scrumiere pline, pachete mototolite şi adunate sub perdeaua murdară, corzi de chitară, viniluri şi tot felul de nimicuri care, adunate, îi dădeau senzaţia de „acasă”, zăceau aruncate de peste zece ani cele patru lăzi care-i faceau viaţa amară de fiecare dată când se împiedica de ele.
Îşi aduse brusc aminte cum, nu chiar aşa demult, îi freca ridichea un imbecil de sergent, la Ghighiu, unde aveau un post avansat vânătorii de munte.
„Ascultă la mine, biba, tu n-ai mari perspective în viaţă….”, zicea dubiosnicu’ trăgând teatral din ţigară, cum vazuse el într-un film, din care, cel mai probabil, atâta reţinuse, că era în engleză şi nu era tradus, şi de jenă n-a întrebat pe nimeni de ce se bateau ăia ca chiorii. „La cum îţi faci tu bocancii cu cremă, să vede că eşti mână largă şi, bă, p-aştia care nu să chivernisesc, n-are cum să-i ajute…”.
Din când în când, mai ales dacă reuşea să-l ardă de faţă cu ăilalţi, mai zicea prepuielnicu’: „Lasă, mă, că vine ea…” şi rămânea aşa, în ceaţă, dus cu duşii, c-o privire de parcă ştia el c-o să vină ea şi să te ţii atunci. Mare imbecil.
Da, da’ lăzile alea trebuiau mutate, că se apropia seara, aşa cum se apropie în fiecare zi, adică mai întâi te-apucă după-amiaza, te trezeşti că e târziu deja, şi după aia gata, vine seara şi aveai o grămadă de chestii de făcut şi uite că nu mai e timp acu’.
Zrangănitul telefonului îi plezni peroraţia interioară peste meclă şi întinse mâna către receptor, începând în gând o lungă listă de măscări la adresa ăluia de-l speriase.
– ‘Neaţa, Mărgăritărescule….Ce faci, iar stai ca bou’ cu ochii pe pereţi? ‘Ai să rezolvăm cu lăzile, ce zici? Bagă-le în portbagaj şi te aştept la mine în zece minute.
Ce căcat. Se gândea să prindă ultimul episod dintr-un serial despre limitarea conştientă a amidonului din organism prin epurare spirituală de nivel doi….Da’ nu-i nimic, merge şi-aşa, îşi zise, şi se grăbi să ducă la îndeplinire întocmai cele cu care-i siluise după-amiaza de duminică domnul O.T. Moceanu, adică ŞEFUL.
**************************
TV-ul de culoare alb 40, adică un bej răscopt, cum îi plăcea lui să-l alinte, gonea prin întuneric către comuna învecinată; acolo îşi avea biroul domnul Moceanu, camuflat într-un magazin sătesc, unde în afară de cocârţ şi niscaiva cuie, mai găseai doar ciocolată chinezească, din stocul din ’86, cu care rămăsese pe cap de la controlul financiar de gestiune care era să-l bage la gheu. Gheu, adică pârnaie.
Cele zece minute ale şefului (ca la fo’ oră, o oră şi-un pic) se scurseseră de ceva vreme, dar nu era mare bai, doar unde era să plece la ora asta?
Îşi zise că în seara asta arăta bine. Proaspăt ras, pardon, bărbierit, cravata nouă, verde cu maron, cămaşa în asorteu cu dubiţa şi, bomboana pe colivă, la pies du rezistans, şapca Abibas nouă, cu cozoroc şmecherit, din tablă de 1 cu găurele în formă de inimioară.
Opri maşina ca unul care-i conştient de cât e de prezentabil şi se apropie de intrarea la magazinul lui Moceanu, păşind sprinten, plin de energie. Înăuntru se auzea, în surdină, un program de muzică populară, susţinut de Candian Preducel, un cunoscut interpret zonal şi talentat.
– Halut, Mărgăritărescule, ce şapcă de prost ai! Arunc-o-n pizda mă-sii, că te trăzneşte şi tu n-ai un ban la tine.
Se dezumflă. Acu’ parcă i se părea şi lui că e urâtă şi se gândi cu regret la cei două sute de leuţi pe care-i investise pentru promovarea imaginii lui de prosper întreprinzător şi din care, clar, şapca asta făcea parte integrantă.
– Şefu’, cum le mai ştiţi matale pă toate, jucă el la impuse, că deh, unu-i dom’ Moceanu.
Se amuză copios când realiză că la el Domnul Moceanu suna, rostit la repezeală, un fel de Domoceanu şi se gândi aproape sonor c-ar trebui să-i propună asta şefului, poate ar’ să-i placă şi se umple de glorie, cum să zice pă la noi.
– Băăă, vorbesc cu tine de juma’ de oră şi tu te uiţi la mine de parcă te-a luat cu forţa dupe veceu, hă, hă, se hlizi şeful, convins de extraordinarul efect comic al alegoriei exhibate spontan, prin damful discret de cocârţ de primă mână.
– Să trăiţ’, şefu’, mă gândeam să vă propun să vă numiţi Domoceanu, că-i mai scurt şi mai potrivit, şi-are, aşa, o aură de Don…Ca la mafioţi.
-Mărgăritărescule, asta-mi place la tine. Deşi eşti complet tâmpit, eşti spontan, nu glumă. Păi nu aşa mă cheamă, mă, tutu’ lu’ tata?
Realiză fulgerător că situaţia se albăstreşte per total şi că acum i-ar veni extrem de greu să-i esplice lu’ Domoceanu la ce se referea el, de fapt. Şi, mai mult, ar fi putut să-l pună în situaţia delicată de a se simţi jenat, dar prost, ori asta nu se face când vine vorba de şef. Nu?
Citeste mai mult